Camp 2017: vulpi, pârşi, şerpi şi ulii

Înainte de începerea anului cercetășesc, ne-am propus să recapitulăm aventurile de care am avut parte în această vară. Sabina ne ajută să ne reamintim de campul de vară din perspectiva ei.

Nu îmi place să mă trezesc devreme. În niciun caz nu îmi face plăcere să mă urc în maşină cu stomacul gol şi să mă întreb dacă am uitat ceva acasă. Urmează apoi goana până la gară si posibilitatea unei întârzieri. Când, în sfârşit, ajung la locul de întâlnire, sunt la fel de obosită ca după 2 ore succesive de matematică. Desigur, temerile mele sunt nejustificate şi ajung la timp. E timpul să aşteptăm adevăraţii întârziaţi şi să alergăm înspre peron. Ne salutăm în fugă însoţitorii și… am plecat!

Ne căutăm în grabă locurile şi au loc câteva certuri minore. “Nu, hai să ne aşezăm mai în faţă!” – “Bine, dar nu vezi că acolo nu sunt destule locuri? Te oferi tu să stai în picioare?”

Când, în sfârsit, ne-am liniştit, începem să ne plictisim. Unii îşi scot telefoanele și ignoră ce se întâmplă în jurul lor, alții pornesc jocuri cu ghicitori macabre, în timp ce câte unul privește cu melancolie la câmpurile dezolante din jurul șinelor. Următoarele ore trec mai încet chiar decât rapidul tren românesc înăuntrul căruia ne aflăm.

În final, la vreo 5 ore după ce am început să ne plângem de foame, de frig, de somn, de cald, de dor de părinți… ajungem la destinației. Cel puțin la destinația nr. 1. Ne urcăm cu mult entuziasm într-un microbuz spațios, cu destule locuri și pentru noi și pentru catrafusele noastre personificate și pentru câțiva prieteni deloc imaginari. Drumul până la destinație este ca o tură cu un roller-coaster. Unul românesc, fabricat și condus cu dragoste, cu preț piperat (apoi, de, la cost intră și facilitățile speciale, oferite cu fundiţă roșie în jur).

Ajungem (surprinzător) vii la locul de campare, mulțumim cu sinceritate pentru distracție și amabilitate (gălăgia noastră caracteristică a fost acceptată fără niciun fel de comentariu), și încercăm să ne dăm seama unde am ajuns.

Adulmecăm în jur și ne punem pe treabă. Ni se alătură și membrii de căpătâi ai trupei, ajunși aici într-o trăsură ultra-lină și cu aer condiționat de ultima generație. Oficial, începe aventura!

Cu zel neașteptat, personalizăm locația de camp, disputăm într-un mod foarte politicos fiecare detaliu, ne întrecem în creativitate și în forță, până când suntem mulțumiți de rezultatul final (vorba vine „mulțumiți”, dar măcar a fost un vot unanim).

Entuziasmul nostru nu scade decât in momentul în care ne dăm seama că trebuie sa ne apucăm de adevărata treabă: curățenie, tăiat lemne, adus apă, hrănit 12 guri înfometate, păzit corpurile atașate acelor 12 guri în ture (credeam noi) istovitoare și plictisitoare.

Acum chiar putem spune că a început aventura!

În următoarele zile am avut parte de 2 mini-hikeuri şi un hike de 2 zile, o bătaie cu apă şi multe întâmplări minore sau majore. Hike-urile au lăsat urme asupra noastră (atât fizic, cât şi mental), dar (mai ales cel lung) ne-au înmulțit amintirilor prețioase din camp. Am avut ocazia de a vedea diverse animale pe care nu putem spune că le întâlnim în fiecare zi: vulpi, pârşi mâncători de “kiwi”, şerpi (însoţiţi de o simfonie de urlete îngrijorate) şi ulii (“Uliú!!”). Evident, aşa cum este de aşteptat, escapadele în natură ne-au apropiat foarte tare (cum e şi normal atunci când rămâi în spatele şirului alături de încă o persoană sau două şi hotărâţi de comun acord să vă irosiţi energia prin vorbă).

În cadrul bătăii cu apă am putut să ne vărsăm (pe rând) frustrarea prin aruncatul unor baloane cu apă înspre capetele celor din echipa adversă, acumulând noi frustrări cu fiecare lovitură ratată.

O activitate prefearată universal a fost plantonul de noapte (universal însemnând de către cei care nu erau nevoiţi să se trezească în mijlocul nopţii), pentru că ce este mai distractiv decât să încerci să îţi maschezi frica prin lungi discursuri despre viaţa ta emoţională? E foarte uşor să ignori foşnetele din tufişuri atunci când colegul/colega de planton îşi prezintă viaţa amoroasă în detaliu?

Relaţiile dintre participanţi s-au schimbat constant de-a lungul camp-ului, îmbunătăţindu-se în special în momentele de criză sau în cele de maxima intimitate, în final experienţa terminandu-se cu o serie de îmbraţişări şi zâmbete strâmbe dar pline de recunoştinţă, cu anumite cuvinte şi expresii continuând să ne treaca prin cap: “Zahááá!”, “Unde e Corina..?”, “Uliú!” şi multe altele….

 

Sabina Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *